Devil inside

Some people lose voice, some people gain it. Is it a transfer? Does this world really need balance? And is this balance responsible for our emotional roller coasters?

We tend to demonize our deepest sensations and blame it on our sinful nature. Either if we take a grain of pleasure from watching people who hurt us be hurt back (yes, it’s called Karma in some cultures) or satisfy our godly nature by crushing meaningless insects. Lust, greed, pride, love/hate, all earthly, human, natural sensations. Yet, we tend to punish ourselves after feeling anything intensely, as we are programmed to think this is not the natural path.

I woke up with the intense feeling that  I loathe humanity. Yet, the universal balance also forced me to feel guilty for feeling that.

The universal question is not „why are we here?”. It’s „what are we here?”. We’re arising from our ancestral need for finding meaning outside ourselves and come to the sane approach that we are our own gods. Still, we forget that the gods are ambivalent. That we, like them, have many faces and personas. That, in order to be our gods, we need to be also our holy spirits, our parents, our children and, of course, our devil. We are arising, but we keep some of the old beliefs.

Good vs. evil. Is this even real? We still fill ourselves with the great belief that good always wins, that evil is dooming, that there are only two main colors and they are opposing. We laugh in the face of cultures who say they are both part of the whole and cannot exist separately. We tend to take sides and then regret the side we chose and take the other one.

We are our own gods. And the devil is the most human part of us.

Why do love the darker parts of us more, yet we punish ourselves for feeling? Is loving shameful? Are we really programmed like this? Is accepting your darkness part of your journey to balance?

(Morning thought: I would have made a fantastic Olympian god. If only I had a thunder.)

 

Word…

Stiti ce e cel mai nasol la povestea asa? Ca ne-am spus, explicat, dovedit atata timp ca suntem invulnerabili la tragediile care se intampla zi de zi. Ne-am construit, ideatic, o fortareata pentru rautatea, nedreptatea si raul lumii exterioare. Stim ca exista, stim cat afecteaza, dar credeam ca suntem in siguranta, in spatele zidului. Si e suprinzator pentru noi insisi sa ne descoperim si sa vedem cat de vulnerabili suntem, de fapt. In acelasi timp, e al naibii de tricky sa avem sentimentul paradoxal ca ne simtim acum, ca au murit niste oameni, mai vii ca niciodata. Cum rezolvam conflictul asta? Parerea mea, prin empatie si implicare in evidentele de zi cu zi. Si simt de raspundere pentru tot ce facem si/sau permitem. Noi suntem parte din tragedie si noi suntem in stare sa schimbam asta.

Pastel

Laura si Alina s-au nascut lipite de acelasi trup. Nu, tehnic vorbind, nu erau siameze, erau doar doua parti ale aceluiasi intreg. Desi erau teribil de diferite, au inteles ca n-au de ales si trebuie sa lucreze impreuna pentru a putea ajuta intregul sa functioneze armonios. Si le-a reusit mult timp, chiar daca au avut mici razboaie si cataclisme, prin adolescenta, cand defectele de vedere le-au distorsionat cel mai mult lumile. Laura o numea pe Alina „hippioata naiva”, care credea ca toata lumea e roz si asculta muzica vesela si motivationala, in timp ce ea, tipa serioasa, goth, rationala, se considera clar net superioara. Alina ii zambea cu multa caldura si ii spunea ca viata nu e numai gri, asa cum o vede ea, ci are multe culori frumoase si vesele. De fapt, ele se nascusera, fiecare, cu cate un defect de vedere. Laura vedea totul numai in gri. A fost tare amuzata sa auda numele unei idiotenii de carti, care spunea ca gri-ul are doar cincizeci de nuante. “Eheee, daca ar sti ei!” Alina era mioapa din nastere, dar ochelarii pe care ii purta aveau lentile colorate. Si cu cat vedea mai putin, cu atat percepea mai puternic culorile. Lumea ei era un curcubeu. La un moment dat, Laura o suspecta ca isi strica vederea cu buna stiinta, doar ca sa vada culorile mai intens.

La_Vida_es_un_Ying_Yang_by_pNaGme

In timp, dupa cataclismele adolescentei si trecerea valului de inversunare, au preluat fiecare cate putin din boala celeilalte. Laura a invatat ca gri-ul e compus din alb si negru si si-a facut rezerve sanatoase de vopsea, alba si neagra, cu care isi picta lumea si oamenii, in functie de moment. Un singur om a avut parte de albul absolut (si de verdele cel mai pur, din partea Alinei). Niciunul, inca, de negru deplin. Intotdeauna incepea cu alb de la baza, dar, cumva, sfarsea cu negru pe parcurs. “Speranta moare ultima, nu asa spune Alina mereu? Well, perseveram.”

Alina a invatat lectiile the hardest way. Profitand de momentul in care Laura se retrasese in lumea ei, (neagra, atunci) a preluat conducerea intregului. Si doar stia ca nu e voie sa conduca singura si ca trebuie mereu sa se consulte cu Laura. Dar a avut, pentru prima oara, sentimentul ala de putere absoluta. Si, ca mai toti cei care se lasa sedusi de asta, si-a pierdut capul. Pana s-a dezmeticit Laura, trecusera sapte ani si Alina isi pierduse si ochelarii.

Atunci a fost anul cataclismului. Anul in care fulgerul care a nimicit Omul Alb / Verde pur, acelasi an in care Laura s-a trezit si i-a dat doua palme zdravene Alinei pentru derapaje, a fost si cel in care s-au despartit. Nu stiu daca au vrut sau daca fulgerul care, cand a nimicit Omul, a lovit si intregul, a fost cel care le-a obligat. Stiu doar ca, in momentul impactului, craterul s-a format fix sub picioarele Alinei si a cazut intr-un hau negru si adanc. Initial, Laura a vrut tare mult sa sara dupa ea. Apoi a realizat ca nu are cum sa o ajute si nu va face decat sa ramana si ea blocata in haul ala. Si NU. Avea. Voie. Nu, nu ea, cea rationala si serioasa. In plus, ea avea, acum, cu totul alta menire, cea de „cap de familie”. Si cum noua menire ii impunea o anumita inaltime si mult mai multa forta decat avea, a inceput, incet, sa construiasca ziduri si armuri, cate o caramida pe zi, cate o za pe luna. “Nuuu fa asta! Nu o sa mai vezi deloc daca mai construiesti!” ii striga Alina. Da` ea nu stia ce inseamna sa fii acolo, sa trebuiasca sa razbesti cu capul sus in fiecare zi. Ea era in hau si nu vedea ce e afara.

Ii era dor de ea, in fiecare zi. Atat de dor incat erau zile cand statea pe marginea haului si ii intindea mana cat putea ea de mult, sperand in vreo minune care sa o aduca inapoi. Dar Alina niciodata nu ii intindea mana inapoi. Lumea ei deja era in haul ala intunecat, de unde aproape nici nu se mai vedea.

Intr-o zi, dupa multe si grele furtuni, cand solul era alunecos si umed, Laura, cu ochii in “Playlist” si cu sufletul zburand aiurea, a alunecat in hau si era cat pe-aci sa cada. S-a apucat in ultimul moment de margine si a reusit sa se scoata. Singura, ca intotdeauna. Desi a simtit, cumva, o mana impingand-o. Sau doar i s-a parut?

In seara aia, Laura a plans mai mult decat de obicei. A inceput sa scrie. De doruri vechi si noi, ale caror fumuri se amestecau ciudat in capul ei. De dor de omul care o sa vina, sa o imbratiseze strans si sa ii spuna ca totul va fi bine. Atat. Asa cum facea Omul Alb. Fara sfaturi, teorii sau indrumari spre acel bine, al lor, nu al ei. Fara “O sa fie bine daca…/cand…”. Omul in ale carui brate poate sa se topeasca si sa planga si sa simta ca expresia asta e reala, nu doar complezenta. Omul care sa vrea sa scoata caramizi din ziduri si zale din armura si sa vada in spatele lor. Ar fi vrut sa mai scrie despre iubiri de sine si oameni-oglinda si o lume in care ne construim fiecare ziduri atat de inalte incat nu ne mai vedem, dar a adormit, epuizata. Si, cand a inchis ochii, a simtit o mana care o mangaia pe cap si a distins clar vocea Alinei intr-o aura … verzuie:

“O sa fie bine!”

What now?

 Imi testez limitele in fiecare zi. Ca pe o banda elastica, le tot intind si le intind, iar teama ca s-ar putea rupe se atenueaza cu fiecare tensionare. E un nou sport favorit. Limitele de angajat fidel, iubita intelegatoare, mama „de treaba”, prietena-umar, cetatean cu simt civic, sunt intinse, pe rand, de la sine sau cu ajutor si ma sperii doar cand aud zgomotul de detensionare: un „snap” scurt care doare putin. Cat sa inteleg ca poate durea mult mai mult daca se rup. Atunci ma cam sperii. Caut posibilitati de a intari banda de cauciuc sau de a lati limitele. Ma panichez si ma gasesc vinovata ca am scapat elasticul din mana exact cand vibra calm si nestingherit. Incerc sa gasesc explicatii si rezolvari pentru fiecare om care imi da peste mana, cateodata doar for fun, asa cum faceam cand eram mici si ne pocneam reciproc cu elasticul si radeam cand plangea celalalt pana si celalalt incepea sa rada de rasul nostru. 

E ok, inca rezista elasticul meu. Vibreaza din ce in ce mai tare, doar.
Mi-e dor de mine. Am nevoie disperata de o vacanta departe de elastice.

Imagine

PS: Chiar as merge cu tine oriunde, cu ochii inchisi.

BGG5, pe foarte scurt

Fain!

Andrei Cismaru – 10+, chapeau!

Andrei Basoc – hmm… poate aveam asteptari mai mari de la o agentie de top. Poate au fost emotiile. Sau poate omul asta chiar nu e facut pentru a sustine o prezentare pentru adulti. In schimb, cred ca s-ar integra perfect la o petrecere pentru copii. Eventual, machiat corespunzator.

Zoso – Exact cum ma asteptam: much ado about nothing. M-as exprima mai colorat, dar sunt si persoane mai in varsta in sala… 

Flow, locul perfect pentru o prezentare profi, nu insa si pentru networking: mult prea scump si servirea, ca de obicei, execrabila.

Organizare – much wow, as usual. Georgiana si Gabi au reusit din nou sa adune 80 de oameni care au ceva de spus si sa-i convinga sa si spuna.

After party cu opinci rupte si bere rationalizata. Plus oameni faini, cu care imi face intotdeauna placere sa barfesc. Chiar si despre Marius Stan & garduri.

Promit ca revin cu un articol mai detaliat cand se sedimenteaza totul. Azi e liber, inclusiv pentru neuronii mei. 

Haideti sa salvam o viata. Ce ziceti?

Am aflat de Dragos Iftimie prin intermediul bunului meu prieten Doru Castaian, care ii este profesor la Liceul de Arta. Inca un caz de copil grav bolnav care are nevoie de suport material pentru a trai. Le vedem atat de des in ultima vreme incat am inceput sa ne desensibilizam groaznic si sa ajungem la expresia cu care isi curata fiintele religioase karma de fiecare data: „asa a vrut dumnezeu, maica”. Dar Dragos e copilul care se lupta cu boala asta de 10 ani si nu vrea sa accepte sintagma asta. A luptat in tacere pana acum, nici colegii, nici profesorii nu i-au cunoscut suferinta, doar talentul fantastic la desen si cheful de viata de zi cu zi. Au aflat despre ce se intampla cu adevarat pentru ca Dragos a ajuns la capatul cutiei de sanse: operatia asta e ultima solutie pentru el.

Am decis sa ma implic trup si suflet pentru Dragos intrucat am vazut oameni care si-au dedicat fiecare minut din ultimile zile promovand si cautand sponsori, zbatandu-se pentru a nu lasa inca un talent sa piara din cauza stupizeniilor sistemului nostru sanitar si lipsei de bani.

N-o sa descriu detaliile medicale ale lui Dragos, le gasiti pe larg aici: https://www.facebook.com/AlaturiDeDragos

Datorita daruirii lui Doru si a colegilor lui, se organizeaza o serie de evenimente caritabile pentru a strange suma de 30.000 de euro necesara interventiei chirurgicale. Inca nu sunt toate detaliile stabilite, dar se lucreaza la viteza maxima.

Haideti sa contribuim, macar la promovarea evenimentelor si sa salvam o viata. Depinde de fiecare dintre noi sa reusim sa ii readucem zambetul lui Dragos. Imi doresc tare mult ca, peste 10 ani, sa aud despre marele artist Dragos Iftimie care isi expune lucrarile in cadrul marilor expozitii de arta.

Cum spunea un nene tare destept,

Tu ce fantezii ai, bărbate?

Am citit azi o postare draguță și foarte adevărată despre fanteziile non-sexuale ale femeilor când e vorba de partenerii lor.

Deși puține admitem (de regulă, ca sa nu părem slabe), toate avem o imagine ideală despre cum ne-ar plăcea să ne alinte bărbatul cel mai important din viața noastră. Pe lângă normalitățile unei relații: sprijin și respect reciproc + comunicare în toate domeniile, apar fanteziile. Fanteziile pot părea, desigur, desprinse din filme siropoase: flori, multe-multe, fără motiv; o vacanță neașteptată; un cadou, la fel, fără motiv (aici mărimea și valoarea diferă mult de la femeie la femeie); un compliment aruncat din senin. Dar, cum scrie și în articol, majoritatea doar ne dorim să ne simțim speciale și să primim, din când în când,  un gest unic din partea partenerului nostru.

Mulți (dacă nu majoritatea) bărbați nu înțeleg ca, odată aprinsa flacăra, ea trebuie și întreținută și ca un gest frumos, fără motiv, menține scânteia și interesul crescut pentru mai mult timp. Desigur, regula asta se aplică și la femei. De asta îmi doresc să aflu care sunt fanteziile non-sexuale ale bărbaților referitoare la partenerele lor.

Dragii mei prieteni bărbați, puteți să mă ajutați cu dilema mea? Cu ce v-ar putea recompensa femeile din viața voastră ca să vă simțiți speciali?

Îmi doresc tare mult să comentați pe subiect, nu pe lângă. Nu-mi doresc sa aflu experiențele voastre neplăcute cu femeile, ci doar ce v-ar plăcea sa primiți de la partenera voastră. Pe principiul „make love, not war”, fara hateri, măcar de data asta, vă rog.

Shoot!