Pastel

Laura si Alina s-au nascut lipite de acelasi trup. Nu, tehnic vorbind, nu erau siameze, erau doar doua parti ale aceluiasi intreg. Desi erau teribil de diferite, au inteles ca n-au de ales si trebuie sa lucreze impreuna pentru a putea ajuta intregul sa functioneze armonios. Si le-a reusit mult timp, chiar daca au avut mici razboaie si cataclisme, prin adolescenta, cand defectele de vedere le-au distorsionat cel mai mult lumile. Laura o numea pe Alina „hippioata naiva”, care credea ca toata lumea e roz si asculta muzica vesela si motivationala, in timp ce ea, tipa serioasa, goth, rationala, se considera clar net superioara. Alina ii zambea cu multa caldura si ii spunea ca viata nu e numai gri, asa cum o vede ea, ci are multe culori frumoase si vesele. De fapt, ele se nascusera, fiecare, cu cate un defect de vedere. Laura vedea totul numai in gri. A fost tare amuzata sa auda numele unei idiotenii de carti, care spunea ca gri-ul are doar cincizeci de nuante. “Eheee, daca ar sti ei!” Alina era mioapa din nastere, dar ochelarii pe care ii purta aveau lentile colorate. Si cu cat vedea mai putin, cu atat percepea mai puternic culorile. Lumea ei era un curcubeu. La un moment dat, Laura o suspecta ca isi strica vederea cu buna stiinta, doar ca sa vada culorile mai intens.

La_Vida_es_un_Ying_Yang_by_pNaGme

In timp, dupa cataclismele adolescentei si trecerea valului de inversunare, au preluat fiecare cate putin din boala celeilalte. Laura a invatat ca gri-ul e compus din alb si negru si si-a facut rezerve sanatoase de vopsea, alba si neagra, cu care isi picta lumea si oamenii, in functie de moment. Un singur om a avut parte de albul absolut (si de verdele cel mai pur, din partea Alinei). Niciunul, inca, de negru deplin. Intotdeauna incepea cu alb de la baza, dar, cumva, sfarsea cu negru pe parcurs. “Speranta moare ultima, nu asa spune Alina mereu? Well, perseveram.”

Alina a invatat lectiile the hardest way. Profitand de momentul in care Laura se retrasese in lumea ei, (neagra, atunci) a preluat conducerea intregului. Si doar stia ca nu e voie sa conduca singura si ca trebuie mereu sa se consulte cu Laura. Dar a avut, pentru prima oara, sentimentul ala de putere absoluta. Si, ca mai toti cei care se lasa sedusi de asta, si-a pierdut capul. Pana s-a dezmeticit Laura, trecusera sapte ani si Alina isi pierduse si ochelarii.

Atunci a fost anul cataclismului. Anul in care fulgerul care a nimicit Omul Alb / Verde pur, acelasi an in care Laura s-a trezit si i-a dat doua palme zdravene Alinei pentru derapaje, a fost si cel in care s-au despartit. Nu stiu daca au vrut sau daca fulgerul care, cand a nimicit Omul, a lovit si intregul, a fost cel care le-a obligat. Stiu doar ca, in momentul impactului, craterul s-a format fix sub picioarele Alinei si a cazut intr-un hau negru si adanc. Initial, Laura a vrut tare mult sa sara dupa ea. Apoi a realizat ca nu are cum sa o ajute si nu va face decat sa ramana si ea blocata in haul ala. Si NU. Avea. Voie. Nu, nu ea, cea rationala si serioasa. In plus, ea avea, acum, cu totul alta menire, cea de „cap de familie”. Si cum noua menire ii impunea o anumita inaltime si mult mai multa forta decat avea, a inceput, incet, sa construiasca ziduri si armuri, cate o caramida pe zi, cate o za pe luna. “Nuuu fa asta! Nu o sa mai vezi deloc daca mai construiesti!” ii striga Alina. Da` ea nu stia ce inseamna sa fii acolo, sa trebuiasca sa razbesti cu capul sus in fiecare zi. Ea era in hau si nu vedea ce e afara.

Ii era dor de ea, in fiecare zi. Atat de dor incat erau zile cand statea pe marginea haului si ii intindea mana cat putea ea de mult, sperand in vreo minune care sa o aduca inapoi. Dar Alina niciodata nu ii intindea mana inapoi. Lumea ei deja era in haul ala intunecat, de unde aproape nici nu se mai vedea.

Intr-o zi, dupa multe si grele furtuni, cand solul era alunecos si umed, Laura, cu ochii in “Playlist” si cu sufletul zburand aiurea, a alunecat in hau si era cat pe-aci sa cada. S-a apucat in ultimul moment de margine si a reusit sa se scoata. Singura, ca intotdeauna. Desi a simtit, cumva, o mana impingand-o. Sau doar i s-a parut?

In seara aia, Laura a plans mai mult decat de obicei. A inceput sa scrie. De doruri vechi si noi, ale caror fumuri se amestecau ciudat in capul ei. De dor de omul care o sa vina, sa o imbratiseze strans si sa ii spuna ca totul va fi bine. Atat. Asa cum facea Omul Alb. Fara sfaturi, teorii sau indrumari spre acel bine, al lor, nu al ei. Fara “O sa fie bine daca…/cand…”. Omul in ale carui brate poate sa se topeasca si sa planga si sa simta ca expresia asta e reala, nu doar complezenta. Omul care sa vrea sa scoata caramizi din ziduri si zale din armura si sa vada in spatele lor. Ar fi vrut sa mai scrie despre iubiri de sine si oameni-oglinda si o lume in care ne construim fiecare ziduri atat de inalte incat nu ne mai vedem, dar a adormit, epuizata. Si, cand a inchis ochii, a simtit o mana care o mangaia pe cap si a distins clar vocea Alinei intr-o aura … verzuie:

“O sa fie bine!”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s