EX-fuckin`-TREM

O fi vârsta de vină, dar mă găsesc, de ceva ani încoa` în imposibilitatea de a mai înțelege ceva din ce se întâmplă în jurul meu. În căutarea absurdă a fericirii, ni se cultivă ideea că normalul e plictisitor și idealul e extrem. Totul trebuie să fie extrem, ca să fii conform: imaginea de sine (supradimensionată, in and out), muzica (cu cât mai hardcore, cu atât mai bine), hobby-urile (sportul, petrecerile, motocicletele/mașinile, tatuajele, mâncarea, modelele de viață -€“ musai triple X). Până și dragostea aia molcomă, cuminte, trăită în doi e plictisitoare. After all, cine mai are nevoie de dragoste în zilele noastre? Dragostea e overrated, când avem opțiunea de sex extrem, nu? Libertatea nu e cool, dacă nu e dusă la extrem: pe vârful unui munte, făcând bungee-jumping sau sărind cu parașuta, desigur. Cine mai merge să se regăsească pe malul mării în Vamă sau într-o pădure, înconjurat de păsărele? Neah, în Vamă trebuie să ne „€œrelaxam” într-o petrecere EXTREMĂ și la munte mergem doar pentru schi. Altfel nu putem pune poze pe Instagram și Facebook, nu? Altfel nu știe lumea că suntem fericiți!

Știți ce e culmea? Că, în timp ce ne dăm silința să trăim extrem, tânjim după vremurile apuse: după modelul de familie al părinților și bunicilor noștri: molcom, cald, afectuos. Ne-aducem aminte cu drag de vacanțele din trecut când mergeam cu gașca cu cortul și ne bucuram de fiecare răsărit din Vamă și de fiecare apus de pe creastă fără să avem nevoie de petreceri, muzică, evenimente, hobby-uri, sex extrem. Ne e dor de jocurile anilor noștri și ne mirăm de ce copiii din ziua de azi nu mai știu să se distreze ca noi. Ne e poftă de plăcintele calde furate de pe vatră bunicii. Ne dorim să fi trăit în altă epocă, deși suntem singurii răspunzători de epoca asta. Suntem aceia care au devenit, pentru a fi conformi, răutăcioși, invidioși, cinici, sceptici, goi. Orice formă de afecțiune sau bunătate e privită cu ochi răi pentru că știm că va presupune a da ceva în schimb. Dar e normal să fie așa. Numai că e mai fain să primești decât să dai. Și atunci te mulțumești să refuzi și să cârcotești pe margine, că doar tu ești extrem, nu banal și plicticos, să accepți drăgălășenii. Ciudățenia e că oamenii care trăiesc totul supradimensionat, au impresia că așa ies din tipare și sunt mai presus de ceilalți. Cu alte cuvinte, neconformi.

Văd asta perpetuu în jurul meu: oameni reci, care tânjesc după fericire, dar o refuză, de frică să nu fie arătați cu degetul de societate. Oameni care își construiesc în continuu măști noi, pentru a fi „în rând cu lumea”, până se pierd pe ei înșiși. Pentru că fericirea nu e extremă și nici conformă, dragii mei. E unică, individuală, molcomă, caldă, afectuoasă, liberă, de modă veche. Și depinde numai de noi să o primim, așa cum știm fiecare, fără teamă că nu ar fi pe placul societății.

Citeam zilele trecute la Vulpescu o replică fantastică: „€œgura lumii face cel mai bun blow-job”. Adevărat, blow-job-ul ăla poate aduce cu sine o secundă de fericire. Depinde de tine dacă vrei să aduni picături din care sa îți construiești un puzzle sau să iei întregul ala neconform, cu totul, de la început. Doar, te rog, nu te mai plânge!
c8c4be0d25ec361de152ce1d888cb4a50e5028ea207d000ca9b72ce7b308f1d6

BGG 4 – Sau „să trecem la lucruri mai serioase!”

Ieri a avut loc întrunirea bloggerilor gălățeni, ediția numărul 4. Dacă până acum edițiile s-au desfășurat în dulcele stil „hai să ne cunoaștem mai bine” în modul în care cunoști oamenii cel mai rapid: la o bere, ediția numărul 4 a adus componenta de Public Speaking și de „seriozitate”. Deși am fost, inițial, unul dintre susținătorii ideii, punerea ei în practică mi s-a părut ușor forțată.

Pe scurt, nu m-am simțit în largul meu într-o sală în care majoritatea oamenilor noi erau din rândul celor care se iau mult prea în serios. Îmi pare rău că am întârziat și nu am prins discursul lui Gabi Ursan, care, cu siguranță, a fost unul interesant. Restul, exceptând cel simplu și la obiect al lui Daniel Hendrix, despre proiectul Papergirl (felicitări pentru idee!!), au fost discursuri preluate parcă din manualul „Sales for beginners” sau, cel mult, din ce au văzut că se prezintă pe la TedX-uri. Din păcate, deși cuvântul de ordine a fost „pasiune”, niciunul dintre speakeri nu m-a convins sa îi cumpăr produsele, pentru simplul fapt că nu mi-a arătat că e un produs în care crede. Nu ma-nțelegeți greșit, oamenii care au făcut prezentările sunt niște oameni foarte, foarte mișto. Și prezentările, în sine, au fost faine. Doar că nu-și aveau locul într-o comunitate care caută, în primul rând, moduri în care poate face un bine orașelor în care trăiește. Pentru sesiuni de prezentare a produselor/serviciilor, sunt deja destule evenimente de business în Galați. Eu, una, o să pun cultura și binele public mereu peste vânzări și interesele personale ale vânzătorilor. În plus, nu o să cumpăr niciodată un produs/serviciu de la cineva care nu mă convinge ca el l-ar cumpăra, la rândul sau.

Ce mi-a plăcut? Să revăd gașca veche de bloggeri, să întâlnesc oameni interesanți, să discut despre potențiale proiecte împreuna. Mi-a plăcut tare mult designul restaurantului Flow, făcut special pentru evenimente business și, chiar dacă nu-s fan în sine al Union Jack, a fost o atmosfera primitoare și acolo, în a doua parte a serii.

Cu mare drag voi menționa sponsorii, prezenți, din nou, cu „bunătăți”: Tea World, Revista Explore și T-Shirt Factory, firme care tind să rămână atașate de comunitatea noastră în fiecare ediție și pe care le voi promova mereu cu cea mai mare deschidere (numai pentru că sunt firmele de la care as cumpăra și eu. Și chiar am făcut-o.).

Sugestia mea principală rămâne în picioare: hai să facem ceva, atât on- cât și offline și pentru oamenii care vor să-și deschidă un blog și nu știu cum să procedeze.

Georgiana și Gabi, mulțumesc pentru organizarea absolut exemplara!!!

PS: hai pe următoarea să o punem în weekend, că nu avem timp să ne bucurăm de companie și bere așa cum se cuvine.

  Criticul de serviciu, over and out!

2.500.000 de motive a.k.a postare siropoasa

Notiunea asta ciudata de „timp” e panica pentru majoritatea. Ideea ca il pierzi, de fapt, creeaza panica. Pierzi doar timpul pe care nu-l simti ca fiind trait din plin. Adica majoritatea lui. Pierzi ceea ce nu ai avut niciodata, de fapt. Asta facem majoritatea: supunem, inrobim, atasam, personalizam, stapanim. Timp, oameni, locuri, idei, momente. Ne ingrijoram de trecerea lui in loc sa-l transformam, pe cel trecut, in amintiri frumoase si pe cel viitor sa-l lasam, asa cum trebuie, in necunoscut.

A trecut o luna de cand am cunoscut omul care mi-a fost pur si simplu copilot in cursa, fara a incerca sa preia controlul, directia si sensul de mers. A stat langa mine, a dat din cap, a zambit, m-a certat cand eram prea dura cu mine si cu altii, m-a ajutat sa recunosc niste pattern-uri gresite si sa le eradichez singura din materia cenusie si mi-a permis sa intru in lumea lui, la fel cum a intrat si el: pe post de copilot. Si sa fiu a naibii daca imi imaginam ca o sa iasa asa. In prima saptamana ma gandeam ca e doar inca un om care sa-mi satisfaca, temporar, foamea de afectiune. Ca Acela care trebuia sa fie langa mine, lipsea temporar si, in lipsa lui, antrenam muschiul pasiunii cu cine puteam.  In a doua saptamana am inteles ca Acela lipsea motivat: pentru ca rolul lui se terminase de mult si abia acum voiam sa accept asta. Iar copilotul meu a inteles ca trebuie sa aiba rabdare pana imi lamuresc singura drumul. Ultimile trei saptamani mi-au oferit linistea de care aveam nevoie si au venit de la sine, ca si relatia noastra. Totul s-a asezat cum trebuia si nu am mai numarat, etichetat, mistificat si personalizat minutele, cum faceam pana acum.

Cine spunea ca timpul e relativ, stia ce spune. Pot adauga doar ca e si subiectiv. Azi radeam de cat de lame e sa spui “La multi ani!” pentru aniversarea de o luna. Am hotarat ca e mai bine sa spunem “La multi ani!” pentru aniversarea de 2.500.000 de secunde.

Pentru ca, desi inainte ma oboseau oamenii cu care petreceam mai mult de 10 ore pe saptamana, acum cele 3 ore pe zi si weekendurile integrale cu tine nu-mi mai ajung. Pentru ca mesajele de dimineata si de seara imi arata ca esti langa mine, chiar cand nu esti. Pentru felul cum imi mangai mana cand ma privesti si cum imi strangi piciorul cand ne oprim la semafor, pe motocicleta. Pentru ca esti tu, asa cum esti tu, fara sa incerci sa impresionezi cu nimic si ma fortezi si pe mine sa fiu la fel. Pentru toate astea si multe alte nimicuri care conteaza, “La multi ani!” de 2.500.000 secunde.

Cum era?

Image

Later edit, dupa mai bine de-un an: Calatoria noastra s-a incheiat, dar lectiile cu care am ramas si prietenia ta nu vor pleca niciodata. Iti multumesc pentru zbor si pentru rabdare, prieten drag! ^_^

IamnotwhoyouthinkIam – reflexii pre-hibernare

Se face frig. E timpul sa intru în hibernare. Îmi dispar toate motivele de a zâmbi când nu-mi vine sa zâmbesc, doar de dragul motivului, ca să nu se simtă nezâmbit. Revin la starea primară, unde drăgălășeniile de dragul sau zâmbetele pentru sau dulcegăriile ca să dispar. Revin la cinismul primordial, extrem, neînțeles de nimeni. Nici măcar de mine. Revin în/la mine. N-o sa-ți placă. Nu vreau sa te-nțeleg, nu vreau să mă pun în pantofii tai, nu vreau sa tetratezcumănușicasănuțiserupăinimaîndouă. Take me as I am or fuck the fuck off! Preferabil, a doua variantă. Asa o să fac și eu.

Sâmbătă e Cobalt!

Dragii mei, n-am destule cuvinte să exprim cu câtă plăcere vă invit la evenimentul născut din dorința de a aduce un pic de culoare, poezie și speranță în orașul pe care, deși îl iubesc, devine din ce în ce mai trist și mai gri.

Așadar, sâmbătă, avem POEZIE! Florin Buzdugan, Radu Nițescu, Vlad Pojoga și, la pièce de résistance, Claudiu Komartin, vin la Galați, să ne scoată din amorțeală și sa ne vâre nițică magie în vene.

1239308_205584132946008_1737543160_oFlorin Buzdugan e „de-al nostru”, un poet gălățean tânăr și entuziast, cu mult potențial, care a debutat cu volumul de poezie „mai mult de trei cuvinte”, publicat anul trecut de editura Junimea din Iași.  In 2012, a fost premiantul secțiunii manuscrise la Concursul Național “Porni Luceafărul” de la Botoșani.

1264266_638063559558288_1441796492_o

Radu Nițescu, deși abia a împlinit 21 ani, e considerat unui din cei mai promițători poeți din ultimii ani, având  lecturi în toate cenaclurile și festivalurile importante din țară. A debutat în 2012, la Casa de Pariuri Literare, cu volumul de poezie Gringo și acum scrie febril la cea de-a doua carte.

381360_2225210952988_615539164_n

 Vlad Pojoga este student și membru al uneia dintre cele mai active și mai performante grupări literare din ultima vreme, Zona nouă, la Sibiu. Redactor-șef al revistei Zona nouă (din care au apărut deja trei numere) și PR Manager al Casei de editură Max Blecher, Pojoga a tradus din Limba Engleză două romane de Chuck Palahniuk și lucrează la volumul său de debut.

1185987_675165902511671_507809213_n

Claudiu Komartin (n. 1983) a publicat patru volume de poezie, (dintre care cel mai recent, Cobalt) la Casa de Editură Max Blecher, în mai 2013. Pentru a doua sa carte, Circul domestic (2005), a primit Premiul Academiei Române pentru poezie. Poemele sale au fost traduse și publicate în mai multe limbi, cea mai importantă apariție de până acum fiind antologia bilingvă Und wir werden die Maschinen für uns weinen lassen, tradusă în limba germană de Georg Aescht și apărută în 2012 la Viena. Claudiu Komartin a tradus poezie și proză din franceză, engleză și italiană, este fondatorul clubului de lectură Institutului Blecher și redactor-șef al revistei Poesis internațional.

Evenimentul e posibil datorită implicării unor oameni absolut fantastici, adunați sub denumirea de BGG – Blog Gathering Galati, a dăruirii și înclinației spre poezie a Mirelei Gheorghe de la Paris Cafe și, mai ales, sponsorizării aduse de o companie tânără, entuziastă și foarte deschisă numită Multimedia Store.

Multimedia Store e un magazin online complet, unde veți găsi nu numai articole IT&C, dar și o colecție frumoasă de cărți, filme și muzică. Site-ul este încă în construcție, dar vă invit cu drag să îl vizitați și sa îl salvați la Bookmarks, nu numai pentru produsele de foarte bună calitate și service-ul profi, dar și pentru că încurajez cu tărie susținerea comerțului local.

Ne vedem sâmbătă, la Paris Cafe, începând cu ora 17.00, pentru a ne lua porția de magie numita „Cobalt„, livrată cu pasiune de Claudiu Komartin.

Event-ul pe FB e aici: https://www.facebook.com/events/1467722926786149/

Are you a junkie, just like me?

     Intr-un oras industrial, unde evenimentele culturale sunt rare si putin promovate  si/ sau frecventate, am gasit de cuviinta sa aduc o pata de culoare prin organizarea unei lansari de carte de poezie contemporana. Pentru cei care, inevitabil, imi vor pune cele doua intrebari caracteristice: „tie ce-ti iese din asta?” si „poezie iti trebuie tie, cand toate merg pe dos in tara asta?” o sa le raspund asa:

De ani de zile suntem intoxicati cu stiri negative, cu omoruri, tragedii, cataclisme, nenumarate apocalipse si cu ideea ca vom muri, in chinuri, mai devreme decat mai tarziu. Am inceput sa acceptam moartea ca pe un prieten vechi care sta sa vina in vizita cat de curand. Ca sa treaca timpul mai repede, ne ingropam in munca si, in rarele momente petrecute in familie, in spectacole de „divertisment” grotesc, omniprezente la posturile de televiziune romanesti. Putini dintre noi mai au timpul, banii si rabdarea de a citi o carte. Dar cei care o fac, isi ofera posibilitatea de a evada din cotidianul tragic si de a-si crea o lume paralela care sa le ofere speranta imperios necesara sa ii faca sa mai indure o zi.

Pentru mine, picatura de speranta e un drog, reprezentat de oamenii talentati si pasionali care indraznesc sa isi astearna sufletul pe o foaie si sa-l prezinte publicului larg. Si pentru ei, cei care scriu, e tot un drog – catharsis. E o relatie win-win intre literatura si cititor, in care transferul de speranta se face bilateral.

Injectia de speranta pe care o propun drogatilor, ca mine, se numeste Claudiu Komartin. Nu vreau sa vorbesc foarte mult despre el, pentru ca am tendinta sa-mi elogiez excesiv pasiunile si pentru ca sunt de parere ca fiecare trebuie sa isi formeze o parere proprie. Tot ce pot spune e ca, pe langa activitatea publicistica (patru volume de poezie, dintre care, cel mai recent, „Cobalt” va fi cel lansat in Galati), lupta neincetat pentru promovarea culturii romanesti. Este redactor-sef al revistei „Poesis international” si al Casei de editura Max Blecher si traducator. In putine cuvinte, un om care isi traieste visul.
Am discutat cu Claudiu despre venirea lui in Galati si i-am propus sa ii aduca si pe Vlad Pojoga si Radu Nițescu, doi poeti frumosi si tineri care reprezinta speranta ca noua generatie va putea genera in continuare drogul pentru cei, putini, dependenti.

Temelia fiind pusa deja pentru acest eveniment, am nevoie de ajutorul vostru ca sa-l aduc la viata si sa creez un mediu propice pentru consumatorii de speranta.

In acest sens, am nevoie de sponsori care sa ma ajute cu cazarea, pentru 1 si 2 noiembrie si transportul (Bucuresti – Galati – Bucuresti) celor trei poeti si o sala in care sa ne putem desfasura, comod. Pentru a putea aborda sponsorii, trebuie sa le ofer ceva in schimb, o moneda destul de puternica in contextul epocii informatiei: promovare.
Si cea mai buna promovare se face, vorba bunicii, „din gura in gura”. Promovarea online e instrumentul cel mai puternic si mai eficient de marketing existent acum, pentru ca „gura”, in epoca noastra, e reprezentata de internet, iar portavocea e la comunitatile de bloggeri. In Galati am vazut, la ultimile editii BGG, ca se dezvolta si se omogenizeaza frumos o comunitate stabila si, sper eu, durabila.

Lansez o provocare in „eter” bloggerilor care, la fel ca mine, isi iau doza de speranta din literatura. Am nevoie de sustinerea voastra pentru promovarea potentialilor sponsori.
Cati junkies mai sunt acolo? Mana sus!

Image

the winter inside

E perioada aia din an cand se aduna toti demonii pe care te tot stradui sa ii tii sub tacere si se gandesc ca e cazul sa o puna de-o sezatoare. Meeting de brainstorming, teambuilding, proactivitate, creativitate, „hands-on”, atitudine, protest, revolta, revolutie. „E cazul sa actionam, e cazul sa ne facem auziti, e vremea sa nu mai fim muti!”. Si o pornesc in mars printre organele tale, de jos in sus, poposind nitel in plamani, cat sa simti senzatia de sufocare si facand o pauza lunga cat o viata in inima, cat sa stii ca vocea lor trebuie sa schimbe lumea. Lumea ta.

O armata de voci care urla ca e cazul sa realizezi ca a venit iarna si nu ai nicio patura si o sa mori, incet, de frig. „Oricat ai vrea tu sa crezi ca o paturica te poate incalzi suficient cat sa simti ca traiesti. Tu nu poti trai decat daca arzi. Asta ti-e menirea.  Si nu poti arde fara o faclie care sa te aprinda, chiar daca te amagesti ca orice chibrit care trece paralel cu viata ta poate declansa un incendiu!!”

Imi ocup timpul cu tot felul de activitati care reusesc sa ma incalzeasca nitel: participarea la protestul „Rosia Montana” din Bucuresti – o senzatie frumoasa pe care nu stiu sa o descriu in cuvinte; organizarea unei lansari de carte a unui om/poet care, mie, imi prajeste circuitele de fiecare data cand il aud recitand; intalniri cu putinii oameni calzi din viata mea, la o cana de vin fiert; teme, care reusesc sa ma faca sa ard de nervi, dar la capatul carora stiu ca o sa fie o imbratisare, un zambet si un sarut pe obraz de la unicul barbat care va fi in viata mea pentru totdeauna.

Ma refugiez sub plapuma, cu ceai, muzica depresiva si carti si sper sa treaca. Vine ea si vara, inevitabil!

Pana atunci, am, zi si noapte, o singura melodie in minte, pe repeat:

http://www.youtube.com/watch?v=NfPLskqJZzw