Some people lose voice, some people gain it. Is it a transfer? Does this world really need balance? And is this balance responsible for our emotional roller coasters?
We tend to demonize our deepest sensations and blame it on our sinful nature. Either if we take a grain of pleasure from watching people who hurt us be hurt back (yes, it’s called Karma in some cultures) or satisfy our godly nature by crushing meaningless insects. Lust, greed, pride, love/hate, all earthly, human, natural sensations. Yet, we tend to punish ourselves after feeling anything intensely, as we are programmed to think this is not the natural path.
I woke up with the intense feeling that I loathe humanity. Yet, the universal balance also forced me to feel guilty for feeling that.
The universal question is not „why are we here?”. It’s „what are we here?”. We’re arising from our ancestral need for finding meaning outside ourselves and come to the sane approach that we are our own gods. Still, we forget that the gods are ambivalent. That we, like them, have many faces and personas. That, in order to be our gods, we need to be also our holy spirits, our parents, our children and, of course, our devil. We are arising, but we keep some of the old beliefs.
Good vs. evil. Is this even real? We still fill ourselves with the great belief that good always wins, that evil is dooming, that there are only two main colors and they are opposing. We laugh in the face of cultures who say they are both part of the whole and cannot exist separately. We tend to take sides and then regret the side we chose and take the other one.
We are our own gods. And the devil is the most human part of us.
Why do love the darker parts of us more, yet we punish ourselves for feeling? Is loving shameful? Are we really programmed like this? Is accepting your darkness part of your journey to balance?
(Morning thought: I would have made a fantastic Olympian god. If only I had a thunder.)
Stiti ce e cel mai nasol la povestea asa? Ca ne-am spus, explicat, dovedit atata timp ca suntem invulnerabili la tragediile care se intampla zi de zi. Ne-am construit, ideatic, o fortareata pentru rautatea, nedreptatea si raul lumii exterioare. Stim ca exista, stim cat afecteaza, dar credeam ca suntem in siguranta, in spatele zidului. Si e suprinzator pentru noi insisi sa ne descoperim si sa vedem cat de vulnerabili suntem, de fapt. In acelasi timp, e al naibii de tricky sa avem sentimentul paradoxal ca ne simtim acum, ca au murit niste oameni, mai vii ca niciodata. Cum rezolvam conflictul asta? Parerea mea, prin empatie si implicare in evidentele de zi cu zi. Si simt de raspundere pentru tot ce facem si/sau permitem. Noi suntem parte din tragedie si noi suntem in stare sa schimbam asta.
Laura si Alina s-au nascut lipite de acelasi trup. Nu, tehnic vorbind, nu erau siameze, erau doar doua parti ale aceluiasi intreg. Desi erau teribil de diferite, au inteles ca n-au de ales si trebuie sa lucreze impreuna pentru a putea ajuta intregul sa functioneze armonios. Si le-a reusit mult timp, chiar daca au avut mici razboaie si cataclisme, prin adolescenta, cand defectele de vedere le-au distorsionat cel mai mult lumile. Laura o numea pe Alina „hippioata naiva”, care credea ca toata lumea e roz si asculta muzica vesela si motivationala, in timp ce ea, tipa serioasa, goth, rationala, se considera clar net superioara. Alina ii zambea cu multa caldura si ii spunea ca viata nu e numai gri, asa cum o vede ea, ci are multe culori frumoase si vesele. De fapt, ele se nascusera, fiecare, cu cate un defect de vedere. Laura vedea totul numai in gri. A fost tare amuzata sa auda numele unei idiotenii de carti, care spunea ca gri-ul are doar cincizeci de nuante. “Eheee, daca ar sti ei!” Alina era mioapa din nastere, dar ochelarii pe care ii purta aveau lentile colorate. Si cu cat vedea mai putin, cu atat percepea mai puternic culorile. Lumea ei era un curcubeu. La un moment dat, Laura o suspecta ca isi strica vederea cu buna stiinta, doar ca sa vada culorile mai intens.
In timp, dupa cataclismele adolescentei si trecerea valului de inversunare, au preluat fiecare cate putin din boala celeilalte. Laura a invatat ca gri-ul e compus din alb si negru si si-a facut rezerve sanatoase de vopsea, alba si neagra, cu care isi picta lumea si oamenii, in functie de moment. Un singur om a avut parte de albul absolut (si de verdele cel mai pur, din partea Alinei). Niciunul, inca, de negru deplin. Intotdeauna incepea cu alb de la baza, dar, cumva, sfarsea cu negru pe parcurs. “Speranta moare ultima, nu asa spune Alina mereu? Well, perseveram.”
Alina a invatat lectiile the hardest way. Profitand de momentul in care Laura se retrasese in lumea ei, (neagra, atunci) a preluat conducerea intregului. Si doar stia ca nu e voie sa conduca singura si ca trebuie mereu sa se consulte cu Laura. Dar a avut, pentru prima oara, sentimentul ala de putere absoluta. Si, ca mai toti cei care se lasa sedusi de asta, si-a pierdut capul. Pana s-a dezmeticit Laura, trecusera sapte ani si Alina isi pierduse si ochelarii.
Atunci a fost anul cataclismului. Anul in care fulgerul care a nimicit Omul Alb / Verde pur, acelasi an in care Laura s-a trezit si i-a dat doua palme zdravene Alinei pentru derapaje, a fost si cel in care s-au despartit. Nu stiu daca au vrut sau daca fulgerul care, cand a nimicit Omul, a lovit si intregul, a fost cel care le-a obligat. Stiu doar ca, in momentul impactului, craterul s-a format fix sub picioarele Alinei si a cazut intr-un hau negru si adanc. Initial, Laura a vrut tare mult sa sara dupa ea. Apoi a realizat ca nu are cum sa o ajute si nu va face decat sa ramana si ea blocata in haul ala. Si NU. Avea. Voie. Nu, nu ea, cea rationala si serioasa. In plus, ea avea, acum, cu totul alta menire, cea de „cap de familie”. Si cum noua menire ii impunea o anumita inaltime si mult mai multa forta decat avea, a inceput, incet, sa construiasca ziduri si armuri, cate o caramida pe zi, cate o za pe luna. “Nuuu fa asta! Nu o sa mai vezi deloc daca mai construiesti!” ii striga Alina. Da` ea nu stia ce inseamna sa fii acolo, sa trebuiasca sa razbesti cu capul sus in fiecare zi. Ea era in hau si nu vedea ce e afara.
Ii era dor de ea, in fiecare zi. Atat de dor incat erau zile cand statea pe marginea haului si ii intindea mana cat putea ea de mult, sperand in vreo minune care sa o aduca inapoi. Dar Alina niciodata nu ii intindea mana inapoi. Lumea ei deja era in haul ala intunecat, de unde aproape nici nu se mai vedea.
Intr-o zi, dupa multe si grele furtuni, cand solul era alunecos si umed, Laura, cu ochii in “Playlist” si cu sufletul zburand aiurea, a alunecat in hau si era cat pe-aci sa cada. S-a apucat in ultimul moment de margine si a reusit sa se scoata. Singura, ca intotdeauna. Desi a simtit, cumva, o mana impingand-o. Sau doar i s-a parut?
In seara aia, Laura a plans mai mult decat de obicei. A inceput sa scrie. De doruri vechi si noi, ale caror fumuri se amestecau ciudat in capul ei. De dor de omul care o sa vina, sa o imbratiseze strans si sa ii spuna ca totul va fi bine. Atat. Asa cum facea Omul Alb. Fara sfaturi, teorii sau indrumari spre acel bine, al lor, nu al ei. Fara “O sa fie bine daca…/cand…”. Omul in ale carui brate poate sa se topeasca si sa planga si sa simta ca expresia asta e reala, nu doar complezenta. Omul care sa vrea sa scoata caramizi din ziduri si zale din armura si sa vada in spatele lor. Ar fi vrut sa mai scrie despre iubiri de sine si oameni-oglinda si o lume in care ne construim fiecare ziduri atat de inalte incat nu ne mai vedem, dar a adormit, epuizata. Si, cand a inchis ochii, a simtit o mana care o mangaia pe cap si a distins clar vocea Alinei intr-o aura … verzuie:
Imi testez limitele in fiecare zi. Ca pe o banda elastica, le tot intind si le intind, iar teama ca s-ar putea rupe se atenueaza cu fiecare tensionare. E un nou sport favorit. Limitele de angajat fidel, iubita intelegatoare, mama „de treaba”, prietena-umar, cetatean cu simt civic, sunt intinse, pe rand, de la sine sau cu ajutor si ma sperii doar cand aud zgomotul de detensionare: un „snap” scurt care doare putin. Cat sa inteleg ca poate durea mult mai mult daca se rup. Atunci ma cam sperii. Caut posibilitati de a intari banda de cauciuc sau de a lati limitele. Ma panichez si ma gasesc vinovata ca am scapat elasticul din mana exact cand vibra calm si nestingherit. Incerc sa gasesc explicatii si rezolvari pentru fiecare om care imi da peste mana, cateodata doar for fun, asa cum faceam cand eram mici si ne pocneam reciproc cu elasticul si radeam cand plangea celalalt pana si celalalt incepea sa rada de rasul nostru.
E ok, inca rezista elasticul meu. Vibreaza din ce in ce mai tare, doar. Mi-e dor de mine. Am nevoie disperata de o vacanta departe de elastice.
PS: Chiar as merge cu tine oriunde, cu ochii inchisi.
Andrei Basoc – hmm… poate aveam asteptari mai mari de la o agentie de top. Poate au fost emotiile. Sau poate omul asta chiar nu e facut pentru a sustine o prezentare pentru adulti. In schimb, cred ca s-ar integra perfect la o petrecere pentru copii. Eventual, machiat corespunzator.
Zoso – Exact cum ma asteptam: much ado about nothing. M-as exprima mai colorat, dar sunt si persoane mai in varsta in sala…
Flow, locul perfect pentru o prezentare profi, nu insa si pentru networking: mult prea scump si servirea, ca de obicei, execrabila.
Organizare – much wow, as usual. Georgiana si Gabi au reusit din nou sa adune 80 de oameni care au ceva de spus si sa-i convinga sa si spuna.
After party cu opinci rupte si bere rationalizata. Plus oameni faini, cu care imi face intotdeauna placere sa barfesc. Chiar si despre Marius Stan & garduri.
Promit ca revin cu un articol mai detaliat cand se sedimenteaza totul. Azi e liber, inclusiv pentru neuronii mei.
Am aflat de Dragos Iftimie prin intermediul bunului meu prieten Doru Castaian, care ii este profesor la Liceul de Arta. Inca un caz de copil grav bolnav care are nevoie de suport material pentru a trai. Le vedem atat de des in ultima vreme incat am inceput sa ne desensibilizam groaznic si sa ajungem la expresia cu care isi curata fiintele religioase karma de fiecare data: „asa a vrut dumnezeu, maica”. Dar Dragos e copilul care se lupta cu boala asta de 10 ani si nu vrea sa accepte sintagma asta. A luptat in tacere pana acum, nici colegii, nici profesorii nu i-au cunoscut suferinta, doar talentul fantastic la desen si cheful de viata de zi cu zi. Au aflat despre ce se intampla cu adevarat pentru ca Dragos a ajuns la capatul cutiei de sanse: operatia asta e ultima solutie pentru el.
Am decis sa ma implic trup si suflet pentru Dragos intrucat am vazut oameni care si-au dedicat fiecare minut din ultimile zile promovand si cautand sponsori, zbatandu-se pentru a nu lasa inca un talent sa piara din cauza stupizeniilor sistemului nostru sanitar si lipsei de bani.
Datorita daruirii lui Doru si a colegilor lui, se organizeaza o serie de evenimente caritabile pentru a strange suma de 30.000 de euro necesara interventiei chirurgicale. Inca nu sunt toate detaliile stabilite, dar se lucreaza la viteza maxima.
Haideti sa contribuim, macar la promovarea evenimentelor si sa salvam o viata. Depinde de fiecare dintre noi sa reusim sa ii readucem zambetul lui Dragos. Imi doresc tare mult ca, peste 10 ani, sa aud despre marele artist Dragos Iftimie care isi expune lucrarile in cadrul marilor expozitii de arta.
Am citit azi o postare draguță și foarte adevărată despre fanteziile non-sexuale ale femeilor când e vorba de partenerii lor.
Deși puține admitem (de regulă, ca sa nu părem slabe), toate avem o imagine ideală despre cum ne-ar plăcea să ne alinte bărbatul cel mai important din viața noastră. Pe lângă normalitățile unei relații: sprijin și respect reciproc + comunicare în toate domeniile, apar fanteziile. Fanteziile pot părea, desigur, desprinse din filme siropoase: flori, multe-multe, fără motiv; o vacanță neașteptată; un cadou, la fel, fără motiv (aici mărimea și valoarea diferă mult de la femeie la femeie); un compliment aruncat din senin. Dar, cum scrie și în articol, majoritatea doar ne dorim să ne simțim speciale și să primim, din când în când, un gest unic din partea partenerului nostru.
Mulți (dacă nu majoritatea) bărbați nu înțeleg ca, odată aprinsa flacăra, ea trebuie și întreținută și ca un gest frumos, fără motiv, menține scânteia și interesul crescut pentru mai mult timp. Desigur, regula asta se aplică și la femei. De asta îmi doresc să aflu care sunt fanteziile non-sexuale ale bărbaților referitoare la partenerele lor.
Dragii mei prieteni bărbați, puteți să mă ajutați cu dilema mea? Cu ce v-ar putea recompensa femeile din viața voastră ca să vă simțiți speciali?
Îmi doresc tare mult să comentați pe subiect, nu pe lângă. Nu-mi doresc sa aflu experiențele voastre neplăcute cu femeile, ci doar ce v-ar plăcea sa primiți de la partenera voastră. Pe principiul „make love, not war”, fara hateri, măcar de data asta, vă rog.
O fi vârsta de vină, dar mă găsesc, de ceva ani încoa` în imposibilitatea de a mai înțelege ceva din ce se întâmplă în jurul meu. În căutarea absurdă a fericirii, ni se cultivă ideea că normalul e plictisitor și idealul e extrem. Totul trebuie să fie extrem, ca să fii conform: imaginea de sine (supradimensionată, in and out), muzica (cu cât mai hardcore, cu atât mai bine), hobby-urile (sportul, petrecerile, motocicletele/mașinile, tatuajele, mâncarea, modelele de viață - musai triple X). Până și dragostea aia molcomă, cuminte, trăită în doi e plictisitoare. After all, cine mai are nevoie de dragoste în zilele noastre? Dragostea e overrated, când avem opțiunea de sex extrem, nu? Libertatea nu e cool, dacă nu e dusă la extrem: pe vârful unui munte, făcând bungee-jumping sau sărind cu parașuta, desigur. Cine mai merge să se regăsească pe malul mării în Vamă sau într-o pădure, înconjurat de păsărele? Neah, în Vamă trebuie să ne „relaxam” într-o petrecere EXTREMĂ și la munte mergem doar pentru schi. Altfel nu putem pune poze pe Instagram și Facebook, nu? Altfel nu știe lumea că suntem fericiți!
Știți ce e culmea? Că, în timp ce ne dăm silința să trăim extrem, tânjim după vremurile apuse: după modelul de familie al părinților și bunicilor noștri: molcom, cald, afectuos. Ne-aducem aminte cu drag de vacanțele din trecut când mergeam cu gașca cu cortul și ne bucuram de fiecare răsărit din Vamă și de fiecare apus de pe creastă fără să avem nevoie de petreceri, muzică, evenimente, hobby-uri, sex extrem. Ne e dor de jocurile anilor noștri și ne mirăm de ce copiii din ziua de azi nu mai știu să se distreze ca noi. Ne e poftă de plăcintele calde furate de pe vatră bunicii. Ne dorim să fi trăit în altă epocă, deși suntem singurii răspunzători de epoca asta. Suntem aceia care au devenit, pentru a fi conformi, răutăcioși, invidioși, cinici, sceptici, goi. Orice formă de afecțiune sau bunătate e privită cu ochi răi pentru că știm că va presupune a da ceva în schimb. Dar e normal să fie așa. Numai că e mai fain să primești decât să dai. Și atunci te mulțumești să refuzi și să cârcotești pe margine, că doar tu ești extrem, nu banal și plicticos, să accepți drăgălășenii. Ciudățenia e că oamenii care trăiesc totul supradimensionat, au impresia că așa ies din tipare și sunt mai presus de ceilalți. Cu alte cuvinte, neconformi.
Văd asta perpetuu în jurul meu: oameni reci, care tânjesc după fericire, dar o refuză, de frică să nu fie arătați cu degetul de societate. Oameni care își construiesc în continuu măști noi, pentru a fi „în rând cu lumea”, până se pierd pe ei înșiși. Pentru că fericirea nu e extremă și nici conformă, dragii mei. E unică, individuală, molcomă, caldă, afectuoasă, liberă, de modă veche. Și depinde numai de noi să o primim, așa cum știm fiecare, fără teamă că nu ar fi pe placul societății.
Citeam zilele trecute la Vulpescu o replică fantastică: „gura lumii face cel mai bun blow-job”. Adevărat, blow-job-ul ăla poate aduce cu sine o secundă de fericire. Depinde de tine dacă vrei să aduni picături din care sa îți construiești un puzzle sau să iei întregul ala neconform, cu totul, de la început. Doar, te rog, nu te mai plânge!
Ieri a avut loc întrunirea bloggerilor gălățeni, ediția numărul 4. Dacă până acum edițiile s-au desfășurat în dulcele stil „hai să ne cunoaștem mai bine” în modul în care cunoști oamenii cel mai rapid: la o bere, ediția numărul 4 a adus componenta de Public Speaking și de „seriozitate”. Deși am fost, inițial, unul dintre susținătorii ideii, punerea ei în practică mi s-a părut ușor forțată.
Pe scurt, nu m-am simțit în largul meu într-o sală în care majoritatea oamenilor noi erau din rândul celor care se iau mult prea în serios. Îmi pare rău că am întârziat și nu am prins discursul lui Gabi Ursan, care, cu siguranță, a fost unul interesant. Restul, exceptând cel simplu și la obiect al lui Daniel Hendrix, despre proiectul Papergirl (felicitări pentru idee!!), au fost discursuri preluate parcă din manualul „Sales for beginners” sau, cel mult, din ce au văzut că se prezintă pe la TedX-uri. Din păcate, deși cuvântul de ordine a fost „pasiune”, niciunul dintre speakeri nu m-a convins sa îi cumpăr produsele, pentru simplul fapt că nu mi-a arătat că e un produs în care crede. Nu ma-nțelegeți greșit, oamenii care au făcut prezentările sunt niște oameni foarte, foarte mișto. Și prezentările, în sine, au fost faine. Doar că nu-și aveau locul într-o comunitate care caută, în primul rând, moduri în care poate face un bine orașelor în care trăiește. Pentru sesiuni de prezentare a produselor/serviciilor, sunt deja destule evenimente de business în Galați. Eu, una, o să pun cultura și binele public mereu peste vânzări și interesele personale ale vânzătorilor. În plus, nu o să cumpăr niciodată un produs/serviciu de la cineva care nu mă convinge ca el l-ar cumpăra, la rândul sau.
Ce mi-a plăcut? Să revăd gașca veche de bloggeri, să întâlnesc oameni interesanți, să discut despre potențiale proiecte împreuna. Mi-a plăcut tare mult designul restaurantului Flow, făcut special pentru evenimente business și, chiar dacă nu-s fan în sine al Union Jack, a fost o atmosfera primitoare și acolo, în a doua parte a serii.
Cu mare drag voi menționa sponsorii, prezenți, din nou, cu „bunătăți”: Tea World, Revista Explore și T-Shirt Factory, firme care tind să rămână atașate de comunitatea noastră în fiecare ediție și pe care le voi promova mereu cu cea mai mare deschidere (numai pentru că sunt firmele de la care as cumpăra și eu. Și chiar am făcut-o.).
Sugestia mea principală rămâne în picioare: hai să facem ceva, atât on- cât și offline și pentru oamenii care vor să-și deschidă un blog și nu știu cum să procedeze.
Georgiana și Gabi, mulțumesc pentru organizarea absolut exemplara!!!
PS: hai pe următoarea să o punem în weekend, că nu avem timp să ne bucurăm de companie și bere așa cum se cuvine.
Notiunea asta ciudata de „timp” e panica pentru majoritatea. Ideea ca il pierzi, de fapt, creeaza panica. Pierzi doar timpul pe care nu-l simti ca fiind trait din plin. Adica majoritatea lui. Pierzi ceea ce nu ai avut niciodata, de fapt. Asta facem majoritatea: supunem, inrobim, atasam, personalizam, stapanim. Timp, oameni, locuri, idei, momente. Ne ingrijoram de trecerea lui in loc sa-l transformam, pe cel trecut, in amintiri frumoase si pe cel viitor sa-l lasam, asa cum trebuie, in necunoscut.
A trecut o luna de cand am cunoscut omul care mi-a fost pur si simplu copilot in cursa, fara a incerca sa preia controlul, directia si sensul de mers. A stat langa mine, a dat din cap, a zambit, m-a certat cand eram prea dura cu mine si cu altii, m-a ajutat sa recunosc niste pattern-uri gresite si sa le eradichez singura din materia cenusie si mi-a permis sa intru in lumea lui, la fel cum a intrat si el: pe post de copilot. Si sa fiu a naibii daca imi imaginam ca o sa iasa asa. In prima saptamana ma gandeam ca e doar inca un om care sa-mi satisfaca, temporar, foamea de afectiune. Ca Acela care trebuia sa fie langa mine, lipsea temporar si, in lipsa lui, antrenam muschiul pasiunii cu cine puteam. In a doua saptamana am inteles ca Acela lipsea motivat: pentru ca rolul lui se terminase de mult si abia acum voiam sa accept asta. Iar copilotul meu a inteles ca trebuie sa aiba rabdare pana imi lamuresc singura drumul. Ultimile trei saptamani mi-au oferit linistea de care aveam nevoie si au venit de la sine, ca si relatia noastra. Totul s-a asezat cum trebuia si nu am mai numarat, etichetat, mistificat si personalizat minutele, cum faceam pana acum.
Cine spunea ca timpul e relativ, stia ce spune. Pot adauga doar ca e si subiectiv. Azi radeam de cat de lame e sa spui “La multi ani!” pentru aniversarea de o luna. Am hotarat ca e mai bine sa spunem “La multi ani!” pentru aniversarea de 2.500.000 de secunde.
Pentru ca, desi inainte ma oboseau oamenii cu care petreceam mai mult de 10 ore pe saptamana, acum cele 3 ore pe zi si weekendurile integrale cu tine nu-mi mai ajung. Pentru ca mesajele de dimineata si de seara imi arata ca esti langa mine, chiar cand nu esti. Pentru felul cum imi mangai mana cand ma privesti si cum imi strangi piciorul cand ne oprim la semafor, pe motocicleta. Pentru ca esti tu, asa cum esti tu, fara sa incerci sa impresionezi cu nimic si ma fortezi si pe mine sa fiu la fel. Pentru toate astea si multe alte nimicuri care conteaza, “La multi ani!” de 2.500.000 secunde.
Cum era?
Later edit, dupa mai bine de-un an: Calatoria noastra s-a incheiat, dar lectiile cu care am ramas si prietenia ta nu vor pleca niciodata. Iti multumesc pentru zbor si pentru rabdare, prieten drag! ^_^
ph0enixbird 